Se întâmplă să am zile foarte proaste și să nu mă recunosc în nicio oglindă. Să am nasul cât gogoșarul și părul ca mătura de nuiele, aia bună de măturat bătătura și curtea găinilor. Că am răcit, că am plâns, că am obosit.. se întâmplă. Și atunci, când eu nu mă vreau și nu mă plac, când aș sta ascunsă sub vreun basc sau sub vreo căciulă, soțul meu îmi spune frumoasa mea și mă sărută cu drag. La început, am crezut că nu vede bine, de la lumină, de la vreo scamă în ochi, apoi când situația s-a repetat și anii noștri de căsătorie s-au înmulțit, m-am gândit că are un tic verbal: frumoasa mea în sus, frumoasa mea în jos și tot așa. Chestia este că îl apuca ticul verbal doar când eram praf, cu ochii umflați de vreo conjunctivită sau de la vreo febră mare. Într-o zi, l-am întrebat cum stă cu vederea, altă dată, dacă s-a obișnuit prea mult cu mine și apoi, pentru că nu pricepea unde bat, l-am întrebat direct unde vede el frumosul, că eu nu-l găsesc și nu-l salvez nici cu un kil de fond de ten si șapte de fixativ. Eu știu că ești frumoasă, chiar dacă, uite, trebuie să-ţi faci ceva la păr. Ai doar o zi mai proastă, dar ești frumoasă, eu știu că ești așa.
Pe noi nu ne-a prezentat nimeni, ne-a adunat destinul și ne-a schimbat povestea personală în bine și în frumos. Mă întreb mereu cum vine treaba asta cu sufletele pereche. De unde știi că ai ales corect? Ce te faci dacă perechea ta este la capătul lumii? Cum te cauți și cum te găsești? Dacă nu te întâlnești niciodată și băltești în compromisuri călduțe? Da! Sunt iubiri fierbinți și iubiri călduțe, oameni potriviți și perechea perfectă. Cum faci să găsești ce îți este sortit? Probabil că așteptarea este cheia. Și, desigur, ignorarea tuturor presiunilor sociale legate de vârstă sau de statut. Fiecare încearcă, toată lumea caută, dar graba îi amăgește pe mulți. Cum știi că ai găsit sufletul pereche? Cum știi că ești pe drumul bun?
Ne certăm și noi ca toată lumea. Pe mine mă apucă disperarea ori de câte ori aud că becul de la indicatorul de benzină s-a făcut iar roșu și dumnealui mă asigură că, din momentul acela, mai avem asigurați încă o sută de kilometri de rulaj, uitând că am făcut de trei ori pana prostului pentru că s-a bazat pe aceeași teorie. Pe el îl ia capul când încep să mă vait că nu am o haină ca lumea, că nu am ce îmbrăca și ce încălța, știind bine că fac lunar epurări în dulap și dau tot ce nu îmi mai convine, chiar și cu prețul nerupt de pe ele. Pe mine mă scoate din minți felul în care nu se grăbește deloc atunci când avem de prins un avion, pentru că eu știu cum mă stresează în fiecare dimineață când ieșim din casă și nu apuc să-mi leg șireturile de la pantofi decât în mașină. Pe el îl ia depresia când deschide frigiderul și nu găsește prea multe și nici foarte diverse și bucătărite de mine în el. Și la noi, ca la toată lumea. Când copilul face nefăcute, seamănă cu mă-sa și cu coana mare care îl răsfață, iar când este pe podium, seamănă cu tac-su, că doar el a pus așa o sămânță bună pentru așa o floricică reușită. Când e de bine, a moștenit de la ambii părinți, dar mai ales de la tată, când este nasol, mama i-a greșit educația.
Când mă simt rău sau plâng de-o supărare mare, când nu semăn cu nicio poză de-a mea, când sunt doborâtă de ambrozia și strănut de zece ori fără oprire, când sunt praf, soțul meu mă vede frumoasă și mă sărută cu drag. E lucru mare și asta îmi spune că mi-am găsit perechea perfectă. Pe noi nu ne-a prezentat nimeni. S-a întâmplat să ne întâlnim pe-un drum.
FOTO wwww.pixabay.ro
Doua lucruri se impun a fi subliniate: Da, asa este, cand copilul e de laudat si e de bine, tata merita felicitat, cand e de rau, de la mama i se trage. Iar despre voi, ca pereche, pot spune, doar, felicitari ca v-ati gasit si fericire in continuare!