Cu ursulețul Teddy? Nu. Cu broscuța Oaky? N-aș prea crede… Ce spune la manualul de crescut copilași independenți? Cum trebuie antrenați pentru viață încă din secunda în care orăcăie prima oară când dau piept cu noul lor statut? Ce spune moașa, ce ne sfătuiește domnul doctor, coana mare, soacra mică și vecina de la trei? Cu cine doarme copilul nostru? Cum este mai bine și pentru cine mai exact?
Noi, când am venit acasă de la maternitate, am așezat-o pe micuță în pătuțul din camera ei și am zis gata, este pe teritoriul ei, să-l stăpânească sănătoasă și să se descurce. Dacă i se face foame orăcăie, deci mă strigă, dacă a umplut pampersul, orăcăie iar, deci comunicarea noastră va fi perfectă dacă eu voi sta cu urechile radar la orice smiorcăială. Acesta a fost primul gând și am acționat în consecință, dar ce sa vezi? A urmat gândul doi: Dar dacă se răsucește și nu știe să se pună la loc? Și gândul trei: Dacă nu o aud și plânge până se înroșește? Apoi gândul patru și alte gânduri din ce în ce mai nașpa și mai panicoase. Așa că m-am lipit de pătuț și n-am mai făcut nimic altceva. Este drept că nici nu prea eram în stare de prea multe fiind destul de șubrezită după naștere. Asta a fost ziua când am abandonat independența în favoarea unei frichineli aparent justificate pe lângă pătuț.
Noaptea, m-am pus în pat în camera noastră, nu în camera copilului. Am lăsat ușile deschise și am așteptat să adorm, dar din nou am fost asaltată de gândurile unu, doi, trei și toată cohorta lor de înrudite. M-a apucat panica și disperarea, m-am dus în camera fetiței de o mie de ori să o ascult cum respiră, să o simt cum crește. După o săptămână de nopți petrecute în alertă la patul copilului, nu din cauza alăptatului sau ale unor orăcăieli provocate de colici, m-am scuturat de ideile altora și am decis să mi le experimentez pe ale mele. V-ați prins, nu-i așa? Am mutat copilul în pat cu mama lui și pe mamă în camera copilului. Și nu a fost rău deloc!
Și dacă am văzut că mă pricep la corectat manualele de puericultură, încurajată și de mama mea, firește, am continuat să fac tot ce m-a tăiat căpățâna și am ținut copilul în brațe fără să mă stresez că o să o țin în brațe până se mărită, și nu am lăsat-o să urle ca să facă plămâni că doar nu o pregăteam pentru operă, și nu i-am dat ceai și apă ca să o „degresez” dacă eu aveam destul lapte ca să satur gemeni. Și știți ceva? N-a fost rău deloc!
De ceva vreme avem din nou bebeluși în familie, o fetiță și un băiețel la o diferență de un kil și o lună unul de altul, dar nu mă înghesui să dau sfaturi. Fiecare mamă simte şi știe ce este mai bine pentru copilul ei. Avem desigur şi whatsapp, și un milion de zâmbete și fotografii. Și într-un dintre ele, o mămică frumoasă dormea lângă o claie de păr negru, fix pe perna conjugală. Comentariul de sub fotografie: Cineva doarme mult în dimineața asta, pentru că a dormit prea puțin peste noapte! Doar așa s-a potolit, cu noi în pat! Probabil, o vreme, o să share-uim cu el, ce să facem? Ca să dormim și noi. La câteva minute distanță primesc o altă fotografie minunată, un pui de fetiță zâmbea în somn pe brațul tatălui său adormit. Am redirecționat fotografia primită si am scris sub ea: Stați liniștiți! Nu sunteți singurii care faceți share.
Cu cine doarme copilul nostru? Cu cine vrea.
FOTO: www.pixabay.com/ www. fancyphoto.ro
