„RELIGIA MEA ESTE DRAGOSTEA“

Cea mai frumoasă primăvară este primăvara din satul meu

de

Cel mai frumos anotimp este anotimpul din satul meu. Am pomii înfloriți și berzele pe câmpuri, am strugurii în vie și iarna pe fiecare uliță. Am o căsuță bătrânească de culoarea Voronețului și am acolo un cimitir plin de străbuni. Ajung rar, foarte rar, dar când ajung, îmi cântă sufletul de jale și de bucurie pentru ce-a fost, pentru ce mi-a mai rămas.

Satul meu este în două sate. Sunt și munteancă și moldoveancă în același timp. Sunt legată de pământul din curtea casei, știu drumurile din vie și cărările spre ochiul de apă. Aici am fost cu vaca pe luncă, acolo alergam rațele ca să le bag seara la coteț, aici am săpat la bumbac, acolo am un nuc ce mă așteaptă. Aici și acolo, între două rânduri de bunici, între două rânduri de prejudecăți.

Aici eram moldoveancă cu păr pe limbă și sufeream că-mi ziceau așa copiii de pe vale. Eram peltică. Şi ce dacă? Dar nu vorbeam nici cu chiatră, nici cu ciorac. Eram moldoveancă o lună pe vară și era minunat. Mâncam miere în fiecare zi la ora cinci și mergeam cu căruța de la C.A.P.. O aveam pe Iuliana, nașa mea, și cu ea făceam toate nefăcutele din lume, mai ales când venea vorba de pisici. Le aveam pe Flori a lui nea Alionte și pe Steluța Sofiței lui Vergelea și cu ele băteam maidanul și prispa bunicii. Eram moldoveancă după tata și munteancă după mama, mai degrabă dunăreancă, dar pentru ei eram o olteancă cu toate defectele aferente. Când mergeam în lunca Dunării, nu conteneam să le spun de moldovenii deștepți și să-mi apăr jumătatea de rădăcină. Când eram în satul de lângă Focșani, acuzată de oltenism, îmi apăram rădăcina muntenească.

Mă întorc cu drag, dar mă întorc rar. Bunicii s-au dus pe rând, mai tineri, mai bătrâni. Au rămas în urma lor casele, amintirile, curțile cu flori și câte un loc la cimitir, singurul loc, care nu se va vinde niciodată, singura palmă de pământ în care și-a găsit culcuș toată istoria neamului meu. Mă întorc, când m-oi întoarce, la bradul de la cimitir, unde fugeam ori de câte ori mamaia mă certa sau mă mai atingea cu nuiaua. Mergeam acolo s-o pârăsc, să-i spun bunicului meu ce pățesc în lipsa lui. Știam că mă aude și poate să mă ajute. Ne povestise mamaia că, într-o noapte, i s-a părut că a strigat-o și că i-ar fi bătut în geam. Îl rugam mereu să mă ajute să scap de ciorba de la prânz și de tema de vacanța la matematică și fizică. De ciorbă nu am scăpat, cred că nu era de acord cu ideea, dar de teme m-a salvat, că mi-a dat gândul cel bun de a scrie aceleași zece probleme până se umple caietul că oricum nu mă verifica nimeni.

Sunt si moldoveancă și dunăreancă și mă simt acasă la mine și la Focșani, și la Giurgiu. Satul meu este în satele părinților mei și bunicilor mei. Acolo am alergat desculță pe uliță și am jucat pietrele și v-ați ascunselea? Acolo verișoara mea mai mare m-a împins în joacă în fața unei mașini mari de marfă, iar bunica noastră, în loc s-o caftească pe ea că era să mă omoare, ne-a alergat cu jordia prin vie pe mine, victima, și pe un văr de-al meu, că ne știa mai neastâmpărați și ne-a găsit vinovați de la ea putere fără stea și să cerceteze cauza. Aici am mers cu vaca pe deal, la linia ferată și la grădinărit în lunca Dunării. Aici am cules la vie și am adunat pepeni, aici, istovite de drum, ne-am întins în trifoi, eu și bunica, și am stat fericite cu ochii la cer să vedem cum se plimbă norii încolo și încoace.

Viața mea de copil a fost între acolo, la Mărtinești, și aici, la Frasinu, între Ștefan cel Mare și Mihai Viteazul, între Ion Creangă și Zaharia Stancu, între vrânceni și giurgiuveni, oameni frumoși și harnici, în umbra cărora m-am format și eu, contopind în sufletul meu acolo și aici cu acasă.

Foto: Iulia Miclea/ www.photofancy.ro

 

 

 

Tag-uri:
· · · · ·
Categorii:
VARSTE FRUMOASE

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Menu Title