Îmi place să citesc, să stau cu cartea în mână, departe de orice grijă și să mă pierd printre personajele ei. Afară să fie soare și eu să mă ascund după perdele și să visez, să visez fără șir, fără granițe, fără timp. Afară să plouă cu sete și eu, ascunsă între pături, să caut căldura în povești cu final fericit. Îmi place să citesc, să simt mirosul de hârtie tipărită, să dau pagină cu pagină până la epilog.
Nu vreau hârtie albă, nu vreau copaci tăiați pentru luxul de a citi o carte tipărită. Mă mulțumesc cu hârtie reciclată, dar scrisă cu litere rotunde și mari ca să le văd și  fără ochelarii de vedere. Sunt încă la vârsta la care aleg ochelarii de vedere după ramă, nu după dioptrie, așa că vreau litere frumoase, rotunde, care să mă fure și să mă ia în vâltoarea lor, să mă rătăcească printre pagini și să mă emoționeze paragraf cu paragraf.
Din păcate tehnologia modernă ne fură poezia vieții, ne ia pe sus și ne digitalizează în exces. Nici frigiderul sau aragazul n-au scăpat de valul smart, care pe mine una mă obosește și mă satură de atâtea butoane și funcții deștepte. E adevărat că evoluția tehnologică generează confort personal, dar nu mă văd lipită de telecomandă și tastaturi fără butoane. Asta cu butoanele e un alt mare of al meu. Eu vreau butoane, nu tastaturi digitale!  Bine, sunt cinstită cu voi! Uite, nu mă deranjează totuși un exces de super smart si super coocker la mine în bucătărie. Acolo aș trăi bine mersi numai butonând, chiar și digital. Patrățica roșie de pe tastatură generează ciorba de burtă, cea gri ciorba de miel. Limba cu masline o găsiți la opțiunea 4 și peștele la 7.2. Viață, nu? Aici da, vreau digitalizare la greu!
De la o vreme încoace cartea nu mai este carte, în sensul ei clasic, acum este un fișier mai gras cocoțat în tablete super cool sau audio book-uri, înghesuit cu alte sute de alte fișiere. Stau bietele povești organizate în foldere și așteaptă să fie derulate sau descărcate pentru a-și etala salba de personaje. Unde sunt coperțile frumoase, simple sau cartonate ca la culegerile de matematică, unde este semnul de carte? Dacă scapi o carte pe jos, o iei, o ștergi de praf eventual și îți vezi de citit. Dacă scapi o tabletă pe jos, faci povestea țăndări.
Lovitura de grație pe care a primit-o cititul vine de la indispensabilul telefon mobil, care cu cât se face din smart în mai smart, cu atât este mai subversiv. Telefonul clasic, frumos colorat și cu fir, era prieten bun cu cartea. Bunica mea chiar îl ținea așa cocoțat pe niște cărți groase ca să îl vadă mai bine prin casă. Cum i-a căzut coada și a ridicat antena în buzunarele purtătorilor lui, telefonul a început sabotajul. În tramvaie sau în alte mijloace clasice de transport în comun, în loc de priviri aruncate din când în când pe geam ca să nu piardă destinația și reabsorbite apoi pe de-a întregul de cartea din mână, vezi personaje lipite de telefonul mobil, căci în zilele noastre nu ochiul, ci urechea este la putere. Mai mult, în autobuz sau metrou, ai parte de mai multe audio book-uri nedorite decât poți să duci, că până cobori siguri auzi cum Mărin și-a schimbat iar nevasta, Lenuța nu a fiert bine carnea pentru piftie și Ionel a luat iar insuficient nu din vina lui că are vocație de loază, din vina profesoarei că nu își dă interesul cu copilul.
Mie îmi e dor de cartea-carte, de mirosul de cerneală tipografică și de orele pierdute în visare alături de personaje devenite prieteni de drum lung. Am citit de cinci ori Arta Conversației scrisă de doamna Ileana Vulpescu și cred că mă apuc de ea a șasea oară că mi-e așa de dor de Sânziana Hanganu ca de-o rudă foarte dragă. De Kinsella nu mai zic, cu ea plec mereu în vacanțe, chiar dacă știu de la început finalul și cum merge firul poveștii, dar personajul mă amuză pentru că este mereu pusă pe-o cumpărătură, ca și mine.
FOTO: IULIA MICLEA
Am incercat si ieri sa las un comentariu si nu am reusit;nu stiu ce s-a intamplat,dar nu e prima oara . Dar nu asta e important,impportant e ca mi-au dat lacrimile amintindu-mi-o pe mama cum imi spunea „ajunge Irinus ,ca-ti strici ochii!” cand citeam pana tarziu la lampa,stim din ce cauza. Am o carte la bucatarie intotdeauna ,de obicei din cele de suflet,iar la capul patului alta,mai oropsita pentru ca,din cauza unui program incarcat si a traversarii celei mai nefaste perioade din viata mea,nu reusesc sa o deschid in fiecare seara.Dar e acolo si-mi face bine ,fie si doar vazand-o.Dar cartile imprumutate de la biblioteca sau de la prieteni la a nu stiu cata mana si citite la lumina becului stradal la internat dupa „stingere” ? Apoi ,dupa revolutie, jindul cu care intram in librarii dar fara bani? Cea mai mare mustrare de cuget a mea este ca nu i-am transmis patima si copilului meu.Multumesc oricum pentru scrierile tale,ma regasesc in ele.
Multumesc din suflet pentru cuvintele frumoase. Ma bucur atunci cand aflu ca povestile mele ating sufletele. Nici eu nu reusesc sa o fac pe fetita mea sa citeasca, dar ma lupt cu ea si poate pana la urma se lipseste si cititul de ea, ca de Kendama s-a lipit instantaneu.