„RELIGIA MEA ESTE DRAGOSTEA“

Lângă cine vrei să stai în avion? Ai grijă ce-ți dorești, că s-ar putea să ți se întâmple!

de

Sunt iar în avion. Din nou agitația găsirii locului indicat pe biletul de check-in, iar trântit și înghesuit de valize în spațiile destinate bagajelor de mână, iar freamăt, iar zumzet. Lumea vine mai timidă sau mai hotărâtă, cercetează ba în dreapta, ba în stânga, încercând să își identifice vecinii până ajung la fotoliul cu care i-a lovit norocul sau taxa suplimentară pentru loc rezervat. Majoritatea  bărbaților cred că se visează pe locul din mijloc între două blonde superbe, majoritatea  femeilor vor probabil locul de la fereastră, ca să se bucure de liniște și peisaj. Am o prietenă deșteaptă care m-a învățat o vorbă mare: Ai grijă ce-ți dorești, că s-ar putea să ți se întâmple! Chiar așa? Și în avion?

Eram exact cu ea, cu deșteapta, și cu onor consorții noştri, băieți buni și atenți la tot ce mişcă, vietate blondă sau orice altă nuanță sub 40 de ani. Noi două, amândouă pe dreapta, una lângă alta, bucuroase că avem trei ore de vorbit, ei doi, în același rând cu noi, pe stânga, fericiți că au un loc liber între ei. Veseli nevoie mare și curioși ca niște pițigoi, așteptau cu nerăbdare să vadă ce le rezervă norocul, glumind fericiți și siguri de happy end. A trecut pe lângă ei o roșcată superbă, care s-a dus însă cinci rânduri în spate. A trecut apoi o doamnă mai coaptă, dar cu un mare vino-ncoace, care le-a aruncat o privire cercetătoare, cu ochii la tăblița indicatoare – desigur! -, și dusă a fost fix pe coada avionului. Și uite așa, pițigoii noștri, amândoi tați de fete, așteptau cu emoție aș zice, momentul în care între ei s-ar fi așezat o zână fragiluță, care să aibă nevoie de ajutor dezinteresat, că doar are și ea un bagaj de cărat sau un rău de înălțime. Noi îi urmăream curioase și desigur dezinteresate. Și deodată, se întâmplă. Locul liber dintre ei se ocupă sau mai exact se umple. O blondă uriașă le zâmbește bucălat. Deșteapta mea le face cu ochiul. Blondă ați vrut, blondă ați primit! Ai grijă ce-ți dorești, că ți se întâmplă!

Altă dată, mi s-a întâmplat și cred că asta ați pățit și voi, să nimeresc vreun țâr de om care simțindu-se nesfârșit în importanța lui, își reglează spătarul fix pe genunchii mei și mă trezesc astfel înghesuită în scaun. Eu, chiar dacă am posibilitatea de a regla unghiul de aplecare al spătarului, nu fac niciodată acest lucru. Stau cuminte în pătrățica mea, așa cum a vrut standardul constructorului de avioane și nu deranjez pe nimeni, deși poate aș vrea să mă desțepenesc și să mă întind. Cum ziceam, mă trezesc sufocată de vecinătatea expandată din fața mea și încerc timid și civilizat să-i spun și apoi să-i explic de ce ar trebui sa își ia spătarul din zona mea de confort. Desigur. Degeaba. Și atunci, de regulă, intervine ‘mnealui, fiorosul meu simpatic, care nu îl aruncă pe beligerant din avion, dar sigur din două vorbe, care la început nu au legătură cu moșii și străbunii, rezolvă problema împreună cu personalul însoțitor de bord. Mă întreb mereu de ce se întâmplă chestia asta? De ce nu reușim să ne descurcăm cu ce ni se dă, de ce unii dintre pasageri cred că li se cuvine mai mult. Și nu vorbim aici de pasagerii români, vorbim de toate neamurile pământului.

O altă vecinătate agasantă este aceea a curiosului care se și foiește lângă tine. Da de unde veniți? Și cât stați? Și vremea cum era? Am de luat ceva din bagaj, vă deranjez doar un pic. Vai, mă cam trece, merg la toaletă. Unde-o fi? Și uite așa tot drumul. Nu mai dorm, nu mai scriu, nu mai fac nimic. Mă așez și mă ridic, dau din cap sau răspund la întrebări și alte mirări. Vecinătatea aceasta poate fi oricine: și o soacră cu trei nurori numai bune de tocat, și un tinerel stresat de zbor sau, cum am mai povestit, vreo mimoză care are permanent nevoie de asistența cuiva, mai ales de a steward-ului, dacă este frumușel.

În avion însă te poți și amuza copios. De pildă, odată am asistat la o scenă de cuplu care m-a lăsat lată. De râs. Normal. Îi văzusem în sala de așteptare. Ea, liniștită, el, și mai și. Calmi ca niște ape tulburi. Cuminței, cu ochii în presa locală și de cancan. În avion s-au nimerit fix în fața mea, el pe 17B adică fix pe mijloc și ea pe 17D, adică fix la marginea vecină. El tot tăcut și cu ochii în hârțoage, ea mai înviorată un pic, cu ochii după posesorul lui 17C, ca să facă schimb de locuri și, în felul acesta, să-și reîntregească familia. Trec unii și alții, locul rămâne liber. Ea, plină de speranță, îi zâmbește consortului, el, la fel de cufundat în lectură, pare să nu remarce nimic. Mai trece un val de pasageri  și odată cu el apare și titulara lui 17C. Ea dă să-i facă propunerea, el ridică ochii din ceaslov și își admonestează nevasta: Las-o dragă pe doamna la locul ei! Stați doamnă aici, n-o lăsați doamnă să schimbe locul că nu suntem de capul nostru! Ea a rămas perplexă. El, fericit, a început să converseze cu noua venită. Ar fi de râs, dacă n-ar fi de plâns! Ce să zic? Atunci am râs. De el. Și atât.

Iar avion, iar surprize…

Foto credit- www.pixabay.com

Categorii:
JURNAL HAI HUI

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Menu Title