Peste 40 È™i treaba mea cât…

Eu sunt foarte bună la oferit suport moral. Cea mai bună! Dau sfaturi, ofer soluții, știu tot pentru alții și risipesc optimism. Vorba aia: e ușor să numeri cinșpe’ la fundul altuia! Am arsenalul meu de sfaturi și păreri bine intenționate și le dau gratis. Îmi pare rău de răul altuia și caut să alin și să ajut. Dar roata se întoarce și mi se întâmplă și mie să mi se descarce bateriile și să am nevoie să pun capul pe umărul cuiva. Și atunci mă descopăr slabă și vulnerabilă la orice scenariu alarmist găsit la o simplă căutare pe Google.

Mă doare și pe mine, ca tot omul, și pe acolo, și pe dincolo și, cum sunt genul care se caută, merg la doctor, mă investighez și mă descopăr. Pe vremuri, ori de câte ori mergeam la controlul oftalmologic, mă întorceam victorioasă fără plusuri și minusuri la dioptrie, dar cu recomandarea  de a sta cu lingurița în borcanul de dulceață. Ideal! Pentru că iaurtul  și dulceața erau alimentele mele de bază. Acum, de la un an la altul, aflu că nu știu ce tot pățește  cristalinul și e normal să  tot schimb dioptria la ochelari și să mă uit precum curca în lemne  la diverse texte pe care altă dată le vedeam din avion. Oricum, deocamdată, aspectul oftalmologic  este cât de cât rezolvabil și compensator, pentru că, lăsând de-o parte dioptria, ramele ochelarilor sunt ca rujurile, le combini cu bluza și cu fusta și crezi sincer că îți dau un aer mai misterios și  inteligent. Deci ceva pansament fashion pe rana deschisă a lui peste 40 și treaba mea cât tot s-ar găsi, deși, ca să fim sincere până la capăt, cu prețul pentru o ramă mai acătării ori cumperi toate colecțiile de ruj din magazin, ori altă pereche de ochi.

În alte vremuri, păpam lapte bătut de la capră  în ceaunul rămas încins după ce bunicul răsturna mămăliga și uite așa, fără rețete și dozaje, mă rezolvam la capitolul  aport natural de calciu prin oase, iar  apoi, cu burta la soare, că așa se cădea după o masă copioasă, se împrieteneau firesc toate în mine, mai ales pretențioasa vitamină D, care sintetiza și așeza ce voia unde știa ea că trebuie. Acum, ori că nu mai este bunicul să ne hrănească după planurile lui dietetice, ori că iar am sărit calul și pragul lui 40, că stau cu borcănelul de vitamine la capul patului și cu tocurile cui în cutii frumos stivuite (v-am mai spus că sunt exagerat de ordonata, nu?) și le țin doar pentru ocazii, la nunți și botezuri, unde trebuie să țin steagul sus și să arăt că pe la mine nu trece timpul.

Ce fac eu cu sfaturile și mesajele mele pozitive atunci când eu sunt cu beleaua? Ce fac eu cu optimismul când problema și dilema sunt la mine în curte? Când aud mereu că după 40 este normal să așa și pe dincolo, că e obligatoriu să faci mamografie și, după cum arată radiografia de șold, te programezi urgent la RMN ca să se vadă mai bine. Așadar după cum văd eu că se pune problema, mersul periodic la coafor pentru ascuns firele albe și vopsit de unghii nu rezolvă decât aparent problema. Sulemenelile și mâzgălelile cu creme și dermatograf nu țin loc de RMN și atunci mă ia atacul de panică, respir adânc și rar, număr oi imaginare, turmă după turmă, până uit de la ce m-am luat.

Până de curând eram ca stânca, nu mă durea și nu aveam accese de nimic. Acum m-am găsit alergică la plantele cu înflorire timpurie, dar și la cele cu înflorire târzie, asta așa ca să acopăr tot sezonul și să nu mă mai mir ca mi se taie alimentarea cu aer când ajung în câmp. S-au dus selfie-urile mele în lanul cu  maci sau cu rapiță. Când trec pe lângă un lan cu ceva purtător de polen, în loc să mă caut de ruj și de telefon ca să mă autofotografiez zen, mă caut de pastiluțe și plec cât mai departe.

Țin eu steagul sus și nu vreau să arăt că și pe la mine trece timpul, dar după 40 și treaba mea cât, simt că a apărut ceva deranj pe ici pe acolo. Nu contează. Toate vârstele sunt frumoase și ce nu te omoară te învață să reziști!

FOTO: IULIA MICLEA