Casele au sufletul lor și asta se simte încă de la poartă. Știi din prima dacă este un adăpost sau un cămin. Casa îți spune singură dacă este un loc în care se trăiesc singurătăți sau fericiri. Da! Casele noastre știu să râdă sau să plângă. Știu să vorbească și să-și spună povestea, iar atunci când sunt golite de suflet, când oamenii din ea pleacă definitiv, căsuța plânge și se prăbușește încet, încet, de dor și abandon.
ÃŽn drumurile mele, mă uit mereu la casele pe lângă care trec. ÃŽmi place să le văd în curÈ›i frumoase, luminoase, pavoazate cu flori È™i rufe colorate întinse la soare.  Acolo freamătă vesel viaÈ›a, acolo este iubire È™i noroc. CăsuÈ›elor triste, care par că vor să se tragă cu tot dinadinsul cât mai aproape de pământ, căsuÈ›elor în care uÈ™a s-a înÈ›epenit de atâta aÈ™teptare, nu È™tiu cum să le întorc norocul. ÃŽn drumurile mele, trec prin sate – unele mai răsărite, altele, uitate de lume – È™i mereu gândul care-mi vine în minte este că omul într-adevăr sfinÈ›eÈ™te locul.
La noi în sat, căsuța noastră se topește încetul cu încetul. Acolo era casa bunicilor, înaltă și frumoasă. Acum, după atâția ani de singurătate, nu vrea să mai trăiască. Are nevoie de zumzet, de vorbe, de miros de plăcințele și râsete de copii. Înainte, era curtea plină. Aveam și vacă, și două – trei oi sau capre, rațe, gâște sâsâite și nervoase, pui de găină gălbiori și pe Lăbuș, paznic la toate. Noi, copiii casei și câțiva copii din vecini, veri de-ai nu știu câtelea, umpleam toți pomii din curte cu păsăreasca noastră. Unul pe o cracă într-un corcoduș, altul pe alta în cireșul de la drum și, uite așa, răsuna curtea de râs și ciripeală- ce-pe fa-pa-ci-pi? Bi-pi-ne-peee!
Nu este singura căsuță care duce dorul vremurilor de altădată. Are companie la fel de tristă și pe drumul principal, dar și pe ulițele laterale. Așa e viața. Oamenii au plecat la locul lor din cer și cine a rămas în urmă a apucat să-și caute norocul în altă parte și să-și facă un cuib nou acolo unde viața le-a zâmbit a fericire. Nu poți să-i cerți, pentru că nimeni nu uită de unde și de ce a plecat. Toți revin cu dor la vatra părintească, toți pun cărămidă lângă cărămidă ca să repare și să cârpească, dar căsuțele vor mai mult. Își vor sufletele înapoi, vor permanență, vor să fie cămin, nu adăpost de-o noapte sau de două.
Într-o zi cineva se va opri în fața lor și își va dori să-și facă traiul acolo și începând din acea zi, căsuța tristă va învăța să zâmbească din nou, dacă nu este cumva prea târziu pentru ea. Dar chiar așa, ograda se va însufleți și toți copacii din grădină vor da în floare primăvară de primăvară, fericiți să spună povestea casei cele noi care a răsărit în curtea veche și a căsuței care a fost și despre care-și amintesc atunci când li se face dor.
Case care mai sunt, suflete care au fost. Povești ale unor vieți trăite între pereții de paiantă, povești cusute cu arnici în ștergarele de deasupra icoanelor și în țesătura deasă a macatelor de pe pat. Întâmplări dintr-o viață de om rătăcite în roșul aprins al mușcatelor din ferestre și în iarba grasă de afară. Povești pe care le știu și cireșul de la drum, și corcodușul de la puț, pe care le freamătă nucul bătrân când vântul îi răscolește amintirile. Fiecare casă își merită sufletul său și, într-o zi, chiar și-l găsește. Omul sfințește și înflorește locul de care prinde drag.
FOTO CREDIT – www. pixabay.com
