Ziua în care mi-am privit buletinul în ochi

Astăzi e ziua ta, zi frumoasă ca tine…tra la, tra la la, Să te uiți și pe geam, de-aia n-ai ghiocei…Uite așa cânta simpaticul cu care sunt măritată, în zorii zilei mele de naștere. Tra la, tra la… Ce să mă uit pe geam, că la șase dimineața, când ne începem noi ziua, în noiembrie, e destul de întunecat și de frig  Și da, m-am uitat și pe geam și ce să vezi? Ploua! Cu juma’ de găleată, dar ploua! Și era ziua mea de naștere, iar situația meteorologică, întoarsă cu fața la cearșaf, a uitat că până atunci, toată toamna, a băgat doar soare și frunze arămii.

În weekendul premergător hopului dintre vârste, am fost în Covasna cu niște prieteni. Soare, munte, poezie, adică frumusețe mare. Eu vioaie ca o ciocârlie, răsfățată și aniversată de toată gașca, m-am simțit foarte bine. Mai ales că pe drum, simpaticul meu drag, mult mai bun la matematică, mi-a dat ceasul cu un an înapoi atunci când m-a auzit la telefon spunând cuiva că împlinesc 49 de ani. Deci, brusc întinerită și în plimbări viligiaturiste, am fost foarte, foarte bine.

Marți, că așa a picat ziua mea anul acesta, nici n-am căzut bine din pat, nici n-am apucat să cercetez bine frumusețea toamnei în glodul de pe strada noastră, că m-a luat așa o blegeală de am zis că am luat COVID. Țin în casă mereu teste rapide, așa că, după ce am plimbat cățeii și  am stat în aerul rece al dimineții și în ploaie, văzându-mă la fel de fără niciun fel de chef de viață și mai ales de aniversare, mi-am executat o „covideală”, ca să știu ce naiba mi se întâmplă. Testul a ieșit negativ, dar eu tot ca o legumă fiartă și turtită am rămas.

Atunci când țârâia telefonul sau când îmi pica vreun cadou, parcă simțeam cum mă ia așa o înviorare, dar după aceea, mă reînchideam în biroul meu, cu trei hârtii în față, fără să mă suprasolicit cine știe ce, că n-aveam combustibil. Alice, pe Romanian Radio London, la emisiunea ei, „Trei ceasuri bune”, ne punea să ne cerem scuze, adică ea spunea, de fapt, să practicăm exercițiul recunoștinței, dar mie, nu știu de ce, doar scuze îmi veneau în cap. Când am mai văzut și cifra de pe tortulețele surpriză pe care mi le-a pregătit simpaticul meu soț și coleg de muncă, m-au  luat  lacrimile. Și de emoție, și de jale. Atunci, cu ochii în „patrușopt”-ul de pe tort, am înțeles tot adevărul și mi-am amintit de un prieten al nostru pe care, atunci când l-am sunat să-i spunem la mulți ani și încă 50 mai departe, a început să plângă. Atunci am înțeles că n-am COVID și nici nu m-a lăsat ficatul. Atunci m-am văzut cu buletinul ochi în ochi și m-a luat panica. Dintr-odată totul mi-a fost clar. Mi-am văzut ochelarii fără de care nu mai văd să scriu sau să citesc, mi-am amintit toate migrenele pe care le îndur din ce în ce mai des, m-au luat toate durerile mele de șale și m-am înspăimântat pentru că, după colț, într-o zi, în anii care urmează, voi da ochi în ochi cu menopauza.

L-am sunat pe amicul despre care v-am spus că a plâns de ziua lui și i-am zis că am pățit ca el, dar cu doi ani mai devreme, la 48, nu la 50. Iar el, râzând, și-a amintit cum plângea în baie, de jale că face 49, nu 50 cum știam eu. Mi-a povestit cu umor, pentru că este genul simpatic, cum toată lumea îl felicita și îi ura să fie fericit, iar el fugea în baie și mai trăgea o porție de plâns. Vorbind cu el, m-am mai liniștit și eu pentru că au trecut anii și  domnul din poveste, bărbat pe picioarele lui, care nici măcar nu e vreun plângăcios din fire, e bine mersi și își vede de viață liniștit.

Așa au trecut primii mei 48 de ani, iar marți a fost până la urmă o zi cu ceasuri bune, pentru că în ciuda blegelii care m-a cuprins, am avut lângă mine oameni care mă iubesc. Fiica mea a insistat să ieșim pe seară ca fetele la magazine, iar dumnealui, Simpaticul, ne-a dat liber la shopping. Apoi am mers la restaurantul nostru preferat, acolo unde an de an, îmi aniversez ziua de naștere cu familia și toți prietenii noștri. Fiind pandemie, muzica a tăcut, ne-am îmbrățișat virtual pe Facetime și pe alte platforme, dar asta nu m-a împiedicat să simt căldura gândului bun și să sper că vor veni și zile frumoase în care să fim împreună, ca în vremurile fără COVID.

Acum sunt iar vioaie și cu chef de viață lungă și frumoasă. Mi-am făcut însă o promisiune și am să mă țin de cuvânt. Mi-am promis să-mi acord timp pentru mine și asta nu înseamnă doar o dată pe lună la coafor. Vreau timp pentru mine în fiecare zi, așa că am făcut un prim pas și mi-am setat, pentru început, alarme funny în  telefon pentru  a nu mai rata orele de masă. Vreau un timp pe care să nu-l mai alerg, vreau să zăbovesc, să simt tihna. Vreau timp de care să mă bucur și pe care să nu îl regret când a trecut, pentru că până acum, în viața asta, eu simt că sunt doar pe fugă.

FOTO CREDIT wwww.pixabay.ro