Nu sunt o fashionistă, chiar nu sunt, dar mă uit în oglindă înainte de ieși din casă și mă străduiesc să dau bine în toate împrejurările, fie că sunt cocoțată pe tocuri, fie că stau la firul ierbii. Uneori îmi iese, alteori nu prea. Nu sunt eu artista poporului la machiaj și coafuri, dar un minim decent îl asigur in house ca să zic așa.
Pe mine, cel mai bine și mai bine, trimite-mă la cumpărături. Uită-mă la mall și-o săptămână, că nu plâng de foame sau de sete. Dacă-mi pică la drum de seară și niște reduceri bunicele, sunt cea mai fericită. Ciorapi, șosete, pijamale, pantaloni, rochii… cumpăr orice. Mie îmi trebuie mereu câte ceva. Cardul meu de credit mai întâi se cocoșează, apoi tușește și pe urmă se sufocă. Urmează formularea jenantă cu care mă enervează mereu: fonduri insuficiente. Eu, după mintea mea așa, cred că se înțelege cu ‘mnealui, adică bărbată-miu, ca să mă saboteze şi să-mi taie cheful când îmi e lumea mai dragă. Eu zic mereu și recunosc: cele mai tari chestii pentru femei sunt cardul de credit și mașina de spălat rufe. Așadar, pe principiul sănătos cumpără atunci când găsești, nu atunci când ai nevoie, eu mă străduiesc să fiu cât de cât în trend. Nu mă omor după etichetă, mai degrabă mă interesează calitatea materialului și felul în care mă îmbracă haina. Nu arunc averi pe branduri de lux, deoarece nu îmi iese la socoteală randamentul investiției.
În adolescență, modelul meu era vecina de la etajul trei de la noi din bloc și totodată frumusețea liceului nostru, o blondă minionă cu ochii albaștri care arăta sexy chiar dacă își punea pe ea un sac de cartofi sau o perdea de bucătărie. Eu nu eram cine știe ce în ale modei comuniste, adică nu eram deloc. Mă îmbrăcam cu haine croite de mama sau primite de la o colegă de-a ei de serviciu, o colegă drăguță al cărei bărbat era bine înșurubat în sistem și avea ceva intrări pe la fabricile de textile. Vecina mea avea un talent special, ea știa să poarte hainele, să le combine, să le transforme. Cum eu nu eram creativă ca ea, am decis să o copiez cu fidelitate pe modelul sănătos, brevetat de Republica Populară China. De exemplu, dacă ea avea pulover negru pe gât, aveam și eu. Dacă decolora ea blugii în clor să-i facă albi, îi decoloram și eu pe ai mei. Când punea ea blugii în oțet ca să le învioreze culorile, făceam la fel la noi în baie. Ea bocanci, eu bocanci, ea palton lung, eu la fel… totul până în ziua în care ne-am dus împreună să încărcăm capsulele cu CO2 pentru sifoane și ne-am trezit un fel de gemene. Eram la fel, mai rău, eram identice și ciudate. Ea micuță, eu înaltă, ea blondă, eu brunetă, dar amândouă cu pantaloni albi pe care îi decolorasem în regie proprie, palton lung bleumarin şi fulare albe înfășurate pe gât în același sens. Atunci am înțeles că trebuie să mă desprind de ea, să îmi formez propriul stil, să îmi construiesc propria mea identitate. Am văzut-o de curând pe strada părinților noștri. La fel de frumoasă și modernă. Mi-a plăcut combinația ei bluză fustă, așa că precis îmi iau și eu, că doar m-am desprins, nu-i așa?
În pas cu moda și nu prea, când o mai dau cu oiștea în gard și regret că nu sunt și eu mai elaborată, îmi propun și îmi promit mai mult timp pentru mine. Mă văd pierzând timp să elaborez nu știu ce ținute cu fason pentru a mă îmbunătăți la aspect și îmi cumpăr al 1001-lea tuș de ochi ca să-mi trag linii lungi în coadă de rândunică, așa, pe model B.B. Mă încurajez și uit. Tușul expiră, că la tuș trebuie să cumperi și mâna pricepută și încă nu am găsit pachetul complet, ținutele cu fason intră în stand by când îmi fac ordinea de zi și realizez că la atâta alergătură mai potrivit ar fi un trening.
Foto: IULIA MICLEA
( uite cum o strang pantofii :)) )
Foarte frumos articolul ❤