Unde se duc oamenii buni?

Nedrept. Nedrept se duc oamenii buni. Unde? Nu știu. De ce? Nu am o explicație. Rămâne frustrantă întrebarea  Unde se duc oamenii buni?

Ce triste sunt despărțirile! Chiar și atunci când au doar granițe în timp, când au termene limită și șansa reunirii e de 100%. Am văzut în aeroport un cuplu frumos, dar trist. Ea, plânsă, îi mai striga ceva iubitului ei aflat în zona de control. El, trist, se ducea la ea, îi mai săruta ochii înecați în lacrimi, apoi se întorcea la banda cu tăvițe, supărat și apăsat de durerea separării. Îmi erau dragi, deși complet străini. Mi-ar fi plăcut să fiu și martorul mut al regăsirii lor! Ce bucurie mare, ce explozie de fericire și noroc.

Ce dramatice sunt despărțirile atunci când infinitul este singura promisiune a lui Dumnezeu! Nu există o limită a durerii, nu există un cuvânt consolator. Întregul sfâșiat de soartă, perechea ruptă de destin, un drum lipsit de șansa reîntoarcerii, un drum închis spre viitor. Nu contează vârsta sau promisiunile biblice, cioburile globului de cristal sunt aruncate pe podea și firul poveștii a ajuns la ultimul capăt. Unul pleacă într-o lume nouă, altul, frânt, învins, cunoaște nesfârşirea disperării.

Unde se duc oamenii buni? Unde este raiul sufletelor dragi? De ce? Întrebări fără răspuns, golite de esența unor explicații convingătoare. Unde sunt bunicii mei? Unde sunt părinții soțului meu? Unde  sunt milioanele de suflete ce au fost și nu mai sunt?

Viața mea este ca un pod cu multe piloane adânc înfipte în albia familiei. În copilărie mă sprijineam pe părinții mei, pe sora mamei și pe unul dintre frații tatălui meu. Erau baza și sprijinul meu, erau mereu acolo pentru mine, atenți la fiecare pas, mereu pregătiți să mă țină de mână, mereu pregătiți să mă împingă într-un viitor frumos. Apoi am crescut și podul meu s-a ancorat și mai bine, brațele protectoare s-au înmulțit și am știut să găsesc sprijin în soțul meu și în surorile mele. Am încercat prietenii, m-am oferit pilon la rândul meu, dar cele mai puternice construcții tot familia mi le-a oferit. Din păcate, zilele acestea, Dumnezeu s-a plictisit în ceruri, a vrut să râdă și să glumească și atunci l-a chemat la cer pe unchiul meu, frângându-mi trist un capăt important de pod. Dumnezeu a vrut să-și invioreze îngerii din cer, așa că precis l-a transferat direct în echipa jucătorilor cei mai vioi, direct pe linia de la vârf, la pachet cu glumele și voioșia și la gât cu fularul echipei Dinamo!

Ce triste sunt despărțirile noastre! Mai ales atunci când sunt iremediabile! Omul care pleacă în lumea de departe şubrezește construcții de viață, rupe capete de pod, stinge speranța drumului lung.

Viața este cel mai prețios dar pe care ni l-a dat Dumnezeu, de aceea trebuie trăită curat, frumos și intens. Raiul nostru ține de noi înșine. Gândul bun întoarce gânduri bune, fapta noastră se judecă în ani.

Unde se duc oamenii buni?

Foto: ALINA MAXIM