De la teorie la practică este cale foarte lungă, de-a dreptul labirint, aș putea spune fără să îmi fie teamă că o dau în bară cu judecata mea. Știți și voi. Una scrie în carte, alta se întâmplă în viață. Una plănuim noi, alta se întâmplă la fața locului, iar chestia asta nu este neapărat ceva rău. Acesta este planul, acesta este demersul, dar vai!, ce surpriză ne așteaptă pe post de rezultat.
Noi, fetele, crescute de mici printre tot felul de păpuși care mai de care mai prințese, ne proiectăm repede un viitor la castel alături de un prinț mișto de tot, exact așa cum am văzut că se găsește mai peste tot în desenele animate. Cu vârsta, prințul se mai ajustează pe ici pe colo, începe să bată înspre Kevin Costner ori Ben Affleck și se “accesorizează” adecvat, de preferat cu casă în centru și mașină nou-nouță. Dar, cum spuneam, de la visuri la concret, este multă pâine de mâncat și, de cele mai multe ori, din grabă și prejudecată, se întâmplă să rămână al naibii dumicat în gât. Știu că așa a pățit și Albă-ca-Zăpada, tipa aia celebră, înaltă și frumoasă, care avea mulți prieteni buni, vreo șapte, și toți sub un metru cincizeci. Mă rog, ea a avut noroc chior că i-a sărit la timp dumicatul din prețiosul ei gât și – culmea! – chiar atunci, la revenire, a deschis ochii fix pe cine trebuia, adică un băiat bun, cu statut social, cal alb și înălțime adecvată. Ăsta da noroc, nu-i așa?
Băiețeii – pentru că oricât de mari și de mult ar crește, dragi mame de băieți, ei tot băieței rămân, nu-i așa? – la început se joacă mult cu mașinuțele și poate și cu vreun căluț de lemn, adică fac exerciții pentru mai târziu. Mă gândesc totuși că poate ar fi bine să aibă și ceva păpuși-prințese în stiva cu mașinuțe. Poate așa, familiarizați de mici cu ideea, nu mai sunt confuzi când se fac mari și nu se mai aruncă cu ochii închiși și portofelul plin, în brațele vreunui depozit de silicon sau, și mai și, se îndrăgostesc de vreo gonflabilă.
Teoria este teorie, are moațe roz-bombon, mult zahăr vanilat și o grămadă de așteptări. Practica nu se omoară după mult dulce, așa că mai dă cu subiecții de pământ, ceea ce nu e chiar frumos din partea ei, dar vă spun sincer, nu prea ai cu cine să te înțelegi. Ele sunt surori și de mamă, și de tată, dar mă jur!, nu știu de ce nu seamănă un pic. Una este specializată în visuri frumoase și baloane din săpun, cealaltă pune piedici la tot pasul și așteaptă permanent dovezi de putință, deși ea știe foarte bine, hoțomana, că putința nu este suficientă dacă nu este și un pic de noroc. Păi frumusețea aia adormită, care avea castel, ditai proprietatea într-o pădure de lângă orașul cel mare, a avut putință sau un car de noroc atunci când s-a trezit cu pretendentul în poartă? Și ea dormea! Dormea pe ea. Uite Cenușăreasa cât s-a zbătut! Ia pantofi din cleștar – ce-o fi ăla? că mereu m-am întrebat – du-te noaptea pe furiș pe la petreceri fără să te știe mutul și pământul, ieși în față să te vadă prințul și tot așa că știți povestea. Păi ce? I-a fost ușor? Și după ce s-a dovedit luptătoare și băgăreață, tot norocul ăla mare a ajutat-o să se mărite bine. S-a scos pentru că avea pantofi făcuți pe comandă, iar ea avea picior atipic.
Dar ce spun eu aici știți toate. Nu plouă cu prinți și feți-frumoși, nici măcar cu cine știe ce zmei paralei. Practica ne învârte cu perseverență în realități paralele visurilor noastre de prințese și ne bagă pe gât – iar ajung la dumicat! – rate la bancă, începuturi de chelie și un spațiu locativ în care șefă este de cele mai multe ori mămica lui. Mi-a trecut acum prin minte că Rapunzel stătea la bloc, și încă la unul cu foarte multe etaje, pentru că ea era toată ziua la un geam undeva foarte sus. În plus, spre deosebire de Cenușăreasa care era fată cu inițiativă, Rapunzel nu prea ieșea din casă. În cazul ei, tot de noroc vorbim. Ea nu are mari contribuții. Băiatul respectiv a dat de ea pentru că era alpinist utilitar și era atras de blonde cu părul lung.
Ce nedreaptă sunt! Strecor pe ici pe colo câte o șopârliță despre mămicile băiețeilor, deși, dacă mă gândesc mai bine, toate norocoasele de care am vorbit aici au în comun câte o mamă de toată groaza. Știu că vorbim de niște mame vitrege celebre, dar uite că până la urmă, când se aliniază planetele, mașterele ajung frumos soacre mici, își mai dreg apucăturile nasoale și învață să mai și tacă.
Așadar, frumoasele mele, de la teorie la practică, este multă pâine de mâncat. De aceea vă rog, nu vă grăbiți, nu înghițiți cu noduri, nu renunțați la visurile voastre, că dramul ală de noroc vine când îi este timpul și trebuie să vă găsească pregătite să trăiți povești de viață minunate.
FOTO CREDIT- www.pixabay.com
