Nimeni nu știe unde s-a născut și câți ani are doamna Maxi. Inteligentă și prețioasă, a știut mereu să se pună în pozițiile câștigătoare. Voluntară, a pus piciorul în prag ori de câte ori a fost nevoie și s-a ales cu masă, casă și o familie care o iubește și o răsfață.
Acum patru ani, Maxi s-a mutat la noi în curte și nu a mai plecat. O știam aciuată pe o străduță vecină, la o casă în construcție, mereu agitată și cu puii după ea. Când s-a mutat la noi, ne-a surprins pe toți. În primul rând că i-a căzut cu tronc bărbatul meu și s-a luat după el pe străduță, încet-încet, că e scurtă de picioare, până la poartă și apoi direct pe preșul de la intrare. Apoi pentru că nu a întrebat pe nimeni, nu a stat pe la gard pândind o strachină cu mâncare, nu a făcut tumbe și drăgălășenii ca să ne încânte. Nimic. Ea și-a ales locul în curtea noastră, s-a înființat la crăticioara cu boabe a titularei, doamna Michi, și ne-a ignorat pe toți cu grație, mai puțin, desigur, pe iubitul ei, adică soțul meu, după care se ținea ca scaiul, legănând fericită codița întoarsă exact ca la purceii de rasă și făcând grimase ca de zâmbet. Adică, ce grimase!? Maxi râde de-adevăratelea!
La început, o chema Roxana ca așa i-a plăcut soțului meu să o strige, după o frizeriță simpatică la care mergea el la un moment dat. Apoi a scurtat-o în Roxi, dar nu a fost mulțumită. Am mai încercat cu Vichy după o colegă de serviciu și cu Mopsy că așa am avut inspirație. Copila noastră a nimerit-o, i-a spus Maxi și așa i-a rămas numele, desigur cu variații de alint cum ar fi Maximiliana sau Maxi-taxi.
Nu a cerut profesor de bune maniere, pentru că, nu știm unde, dar se pare că Maxi a noastră a fost crescută la pension. Asta desigur până când se supără, se dezbracă de caracter și atunci uită de maniere, își arată colții și sare la cafteală. Revenind, Maxi a noastră este o grație. Stă la tuns și la spălat, stă la vaccinare, știe să nu lipăie la castron și nu acceptă la dejun decât boabe sau fundițe.
Încet-încet, după o bătaie straşnică între fete, Maxi și-a mărit zona de influență, mutând-o pe doamna Michi în spatele casei. Apoi, la o zăpadă mare, doamna Michi s-a pierdut și nu am mai găsit-o niciodată deși am colindat toate străduțele din sat și am întrebat pe toată lumea. Doamna Michi s-a pierdut, dar pe Maxi amănuntul acesta nu a deranjat-o, din contră. Si-a extins mulțumită teritoriul și a înființat trasee de patrulare în toată curtea. Din acel moment, nimeni n-a mai avut loc la ea acasă. De multe ori avem senzația că ea ne lasă să locuim cu ea, nu invers. Da! Ne face favoarea să locuim la ea în curte.
Doamna Maxi, pentru că este o doamnă, a fost declarată la primărie, așa că ne-a luat cu acte și cu cip, suntem ai ei, ne duce la plimbare în parc, ne arată obrazul când nu are apă sau mâncare și se urcă în mașină lângă șofer când simte că e rost de vreo ieșire mai acătării. În continuare ea este iubita oficială a bărbatului casei, el este primul în preferințele ei. Stau împreună în grădină și se uită la fotbal la televizor, ea la mici și el la bere. Îl păzește când intră și când iese din casă. Schelălăie fericită când îi aude mașina și nu intră în curte când el se grăbește decât dacă vrea ea, ca să se știe cine este șefa și cine stabilește urgențele.
Scriu cu drag despre șefa noastră, chiar dacă nu ne-am iubit de la început. Am înțeles și eu că nu are rost să mai opun rezistență, că trebuie să îi accept tutela și să fac tot posibilul să fie fericită, ca să fie pace în curticica noastră. Asta este, două săbii nu încap în aceeași teacă și cel mai puternic face legea.
Foto: Iulia Miclea
O poveste foarte frumoasa