Zânele, Moș Crăciun și bicicleta

Să știi că am fost conștiincioasă și iar m-am ambiționat să merg la sport. Acolo, șoc total, mi s-a schimbat orarul. Eu aveam pilates, știi tu: mă întind, mă extind, umflu balonașul sau nu ating cubul de gheață. Nu știu dacă înțelegi ce zic și nici nu vreau să mă gândesc la ce te-ai putea gândi tu, dar asta era ideea când făceam exercițiile la salteluță, să ne imaginăm un balonaș în burtă atunci când făceam respirații sau un cub crescător de gheață la extensii. Deci m-a împins talentul (exclus bărbată-miu care plătește abonamentul și nu acceptă investiție fără randament!) și m-am dus la sala de sport. Acolo, mega provocare pentru veșnic începătoarea de mine. Pilates-ul scos din orar (nici măcar anulat temporar. Aici vă rog să vizualizați o pictograma galbenă și bucălată care plânge cu lacrimi cât oul de gâscă, că doar la gâscă pot să mă gândesc când mă apucă nevoia de afirmare sportivă!). Ce să fac în acest caz dramatic? Ce să fac? Decid curajoasă să merg la biciclism, că dacă știu să cad în cap de pe bicicletă pe asfalt, nu am o problemă să mă descurc la o bicicletare în sală.

Dragă Zână, să știi despre mine că sunt o supraviețuitoare! Am rezistat o oră întreagă (probabil 50 minute!) și nu sunt chiar așa de deteriorată cum mă așteptam să fiu când m-am dat jos de pe bicicletă. Tu ai idee ce șa îngustă și neprietenoasă are o bicicletă sportivă? Nu că ce aveam eu de pus pe șa era prea mare, dar sigur ce am ridicat de pe șa a rămas vânăt. Mai mult, trebuie să fii foarte atentă la pedalare, mai ales că șaua se ridică până la nivelul mijlocului, că așa e setarea ideal-standard. Păi eu, când m-am urcat pe bicicletă, am zis că sunt la cavalerie și când am început să dau din pinteni a pedalare, mi-am prins piciorul pentru că nu l-am luat în seamă pe instructor când a zis să facem fundă dublă la adidași și să nu ne atârne șireturile.

Știi ce mă enerva cel mai tare la instructor? Că o ținea una și bună să mărim rezistența, adică de la pedalarea pe câmpie asfaltată să trecem la deal sau chiar la munte. Eu, cum mă știi descurcăreață, am ascultat o vreme instrucțiunile omului, dar apoi, când el făcea semn să creștem rezistența, eu roteam invers butonașul roșu și o mai slăbeam nițel, până s-a prins și mi-a zis să am mai multă încredere în genunchii mei, de parcă numai genunchii se chinuiau.

Nu îți spun de câte ori am vrut să arunc prosopul și să îmi iau tensiunea, dar ori de câte ori îmi venea să renunț, îmi pironeam ochii pe o fotografie mare pusă pe peretele din fața mea. O fotografie fără cap și fără picioare, dar cu o talie fină încolăcită de un metru de croitorie și o mână care indica un OK satisfăcut. Ok, ok! ziceam atunci și eu în sinea mea. Nu mă las chit că pic lată de pe aparat! Merg mai în stilul meu, nu mă consum cu indicații că oricum nu pricep ce trebuie să facem la 1 și ce trebuie să facem la 3.

Dragă Zână Bună, mă mir de mine că nu mi-a plesnit inima pe acolo și că am rezistat, în stilul meu, până la final! Ceea ce mi se pare incredibil și inimaginabil este că vreau să mă mai duc! Cred că doza personală de masochism se manifestă la mine în acest fel. Fiecare avem ceva la noi, că altfel nu se explică de ce unii rămân la nesfârșit blocați în job-uri  care nu le fac nicio plăcere sau, mai grav, în relații anoste pe care le declină la prima tentație pentru ca mai apoi să le reia spășiți și umili.

Dragă Zână Bună – de dinți, de povești sau de televiziune –  te rog, dacă îl vezi pe Moș Crăciun, roagă-l să-mi trimită încă de pe acum, în avans, că țin eu minte gestul lui, niște pantaloni cu pernițe dorsale ca să pot să supraviețuiesc practicând acest sport minunat!

Foto: IULIA MICLEA